Zorii dimineții abia de-și fac simțită prezența la orizont. E încă întuneric beznă. Orașul amorțit își conturează relieful pietros sub burnița și ceața rece de toamnă târzie. Străzile pustii stau cufundate într-o liniște deplină, se arată într-un articol realizat de Oameni și Kilometri.
Într-un capăt de oraș, însă, lumea forfotește zgribulită. Aici, la marginea Șoselei Muncești, care este și cea mai lungă stradă din Chișinău, se află Parcul de Troleibuze Nr. 2. Nu este nici ora 05:00 dimineața, iar poarta mare și impunătoare a Parcului este larg deschisă, așteptând să iasă, pe rând, zeci de troleibuze, parcate în șir indian.
În fața clădirii cu iz sovietic, la intrarea prin curtea din spate, s-au format două cozi. Una dă spre dispecerat și alta – spre cabinetul asistentei medicale. Așa prevede regulamentul intern. În fiecare dimineață, medicul dă verdictul: „Apt de muncă”.
În mulțime, cu masca proptită sub nas, stă și nea Costică, așa cum mai este numit de colegi. Are 75 de ani și este cel mai vârstnic taxator. În cei 21 de ani lucrați la Regia Transport Electric Chișinău (RTEC), a încercat toate rutele. Probabilitatea să-l fi observat, îndesându-ți tichetul de călătorie în mână, este foarte mare. Unde mai pui că „am o bază de date mai puternică decât a SIS-ului”, se amuză nea Costică. Le știe calea multor pasageri – clienții lui fideli. Pe unii îi petrece până la uzină, câțiva coboară la piață, pe alții îi petrece cu privirea în clădirea mare și roșie, în care nu a înțeles niciodată „cu ce se ocupă oamenii toată ziua acolo?”
Seniorul de la RTEC nu se agită și nici nu pare prea îngrijorat de vâlva creată în jurul acestui virus. „Nu mi-e frică. Au mai fost pandemii. Și de ciumă, și de holeră. Toate au trecut. Va trece și asta.” Calm, precum o zi senină de vară, bărbatul așteaptă să i se verifice temperatura. „36,5 °C, numai bun de ieșit pe rută.”
Vezi continuarea pe Oameni și Kilometri.
