Parcurgem cu toții timpuri stranii, marcate de o involuție dramatică a valorilor, fapt care afectează fiecare aspect al existenței noastre. Datorită acestei involuții, limbajul sociologic și politologic anglo-saxon a dat naștere relativ recent unui termen nou, cel de „ineptocracy”. În limba română ar putea fi tradus ca „ineptocrație”.

Ineptocrația este produsul direct al involuției valorice. Fiind un termen polisemantic, în una din accepțiunile sale, el definește o societate sau un sistem politic și social, marcat de mediocritate și lipsă de viziune, incapabil de a ieși din criza în care este și de a rezolva problemele majore cu care se confruntă.

Lipsa de viziune și incapacitatea obiectivă de a valorifica oportunitățile apărute după „revoluția ambasadorilor” din vara anului trecut, a produs o sumedenie de efecte, dintre cele mai perverse. Scriam în vara anului trecut că „experimentul” de implementare a „concursurilor transparente și meritocratice” în procesul de formare a noii Curți Constituționale va ajunge să reprezinte un adevărat studiu de caz. Vă propun să ne amintim despre acel spectacol halucinant, care a început cu desemnarea la CCM a unor judecători care au picat concursurile, iar cei care le-au câștigat au fost declarați colaboraționiști ai vechiului regim și excluși din cursă. Mai apoi, a urmat spectacolul jenant cu „votul de aur” pentru înscăunarea socialistului V. Țurcan la șefia CCM, culminând cu demiterea la fel de surprinzătoare a acestuia și înscăunarea „votului de aur”, finalizând cu instaurarea „Curții întregului popor”, care nu încetează să ne surprindă de la o hotărâre la alta.

Spuneam atunci că tot ce se întâmpla la acea vreme în jurul CCM era de plâns, deoarece, din câte se adeverește, acesta era doar începutul. Momentul transformării CCM în „Curtea întregului popor” a dat startul unui populism judiciar nemaiîntâlnit anterior în jurisprudența CCM, începând cu anularea creditului rusesc și continuând cu ultimul reviriment jurisprudențial, extrem de discutabil ca fond și total ilegal ca procedură. Chiar și cei care mai ieri erau fani ai „Curții întregului popor”, care jubilau și băteau din palme strigând „Vive la révolution!” și „Vive la Cour!”, se pare că au cam început să realizeze că regele este gol.

Dar să revenim pentru puțin timp la ineptocrație și demagogie. Primele victime ale acesteia sunt democrația și buna funcționare a statului de drept. În acest context, la 22 septembrie 2020 CCM a mai furnizat o surpriză, deși probabil surpriză este puțin spus. Termenul de șoc cred că ar reda mai bine senzațiile pe care le-au avut toți cei care au citit Avizul la proiectul de lege pentru modificarea și completarea Constituției.

Avizul CCM abundă de contradicții, absurdități și manipulări. Prima senzație pe care am avut-o citind acest aviz, a fost că am în față un referat scris de un student mediocru, ce nu s-a complicat să înțeleagă care este logica procedurii revizuirii constituționale și care este rolul CCM în acest proces.

Un alt detaliu pe care vreau să-l constat ține de regresul CCM, în partea ce ține de redactarea hotărârilor Curții. Hotărârile din ultima vreme încep să semene tot mai tare cu cele adoptate de instanțele de drept comun. Este vorba de practicile manipulatorii, când esența unei hotărâri este ascunsă în texte lungi, ilizibile, ce abundă în detalii inutile, arhicunoscute, în care se „strecoară” pe neobservate ceea ce le trebuie cu adevărat.

Este suficient să comparăm avizele anterioare ale CCM pe proiectele de modificare a Constituției. Se va observa că ele sunt succinte (chiar seci, uneori) și se referă nemijlocit la subiect. Anumite constatări sunt făcute doar acolo unde este strict necesar. Nu-mi amintesc nici un Aviz de modificare a Constituției, unde să fi fost citate abundent opiniile diferitor instituții sau ONG-uri (unele dintre care total anonime). De fapt, Parlamentul cere opinia Curții Constituționale asupra proiectului și nu opinia ONG-urilor, care o pot comunica pe parcursul consultărilor publice, dar nu în cadrul procedurilor constituționale.

Dar, să le luăm pe toate de la un capăt.

În primul rând, Curtea a examinat o sesizare fără obiect. În al doilea rând, există serioase breșe de argumentare pe fond. Și în cele din urmă, dar nu mai puțin important, Avizul nu a întrunit numărul necesar de voturi pentru a fi adoptat.

1. CCM a examinat o sesizare lipsită de obiect

La 1 iulie 2020 Guvernul sesizează Curtea pentru avizarea unui proiect de lege constituțională, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 33 din 22 ianuarie 2020. Proiectul presupune modificarea articolelor 116, 121 și 122 din Constituție, prin introducerea unor amendamente cu privire la numirea, cariera și imunitatea judecătorilor, finanțarea sistemului judecătoresc, rolul și componența Consiliului Superior al Magistraturii, precum și cu privire la desemnarea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii.

La data înregistrării sesizării (1 iulie 2020), Hotărârea Guvernului nr. 33 din 22 ianuarie 2020, prin care a fost aprobat proiectul de lege pentru modificarea Constituției, nu fusese publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, așa cum o cere articolul 102 alin. (4) din Constituție. Potrivit acestei prevederi constituționale, hotărârile adoptate de Guvern se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, iar nepublicarea atrage inexistența hotărârii.

În mod surprinzător, CCM nu declară sesizarea ca fiind inadmisibilă, așa cum s-a procedat constant în practica de aproape un sfert de secol. Mai mult, probabil pentru „a acoperi” această „scăpare”, peste tocmai două luni de la înregistrarea sesizării (!), la 10 septembrie 2020, CCM face o „adresare” ciudată către Guvern (neprevăzută de procedurile în fața CCM), prin care îi cere să publice Hotărârea nr. 33 din 22 ianuarie 2020 în Monitorul Oficial. La fel de surprinzător, a doua zi, pe 11 septembrie 2020, Guvernul a publicat Hotărârea nr. 33 din 22 ianuarie 2020 în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 234, dar, „a uitat” să publice și textul proiectului de lege pentru modificarea Constituției (ceea ce se făcea anterior în mod obișnuit).

De ce este importantă publicarea textului proiectului de lege pentru modificarea Constituției odată cu Hotărârea Guvernului prin care a fost aprobat?

Acest detaliu este deosebit de important și relevant în contextul speței. Or, chiar dacă Hotărârea Guvernului nr. 33 din 22 ianuarie 2020 a fost publicat la 11 septembrie 2020, în încercarea aparentă de a acoperi viciul fundamental care lipsea de obiect sesizarea Guvernului, totuși textul proiectului de lege aprobat de Guvern în data de 22 ianuarie 2020 era esențial diferit de cel transmis Curții Constituționale pentru avizare. Deci, textul transmis Curții pentru avizare, în realitate, nu fusese aprobat în ședința de Guvern! Cu alte cuvinte, proiectul transmis Curții Constituționale nu fusese aprobat de către Guvern (subiectul ce are drept de inițiere a revizuirii Constituției) în ședință, ci doar elaborat de Ministerul Justiției și transmis Curții Constituționale prin scrisoare de însoțire semnată de Prim-ministru.

La compararea proiectului de lege constituțională aprobat de Guvern în ședința din 22 ianuarie 2020 cu proiectul de lege prezentat spre avizare Curții Constituționale pe data de 1 iulie 2020, se poate observa cu ochiul liber că au fost operate modificări substanțiale de conținut. Se pare că abia atunci CCM a descoperit că nu are obiect pentru examinare și a încercat o piruetă, care să-i acopere această gafă monumentală.

Astfel, în aceste condiții sesizarea dată nu avea obiect, trebuia declarată inadmisibilă imediat sau, cel târziu, după publicarea Hotărârii Guvernului și constatarea diferențelor între cele două texte. CCM trebuia să indice exact ce vicii are sesizarea. Numai după înlăturarea acestor vicii de către Guvern, CCM putea emite avizul pe fond.

Singurul care, pe bună dreptate, a semnalat acest viciu fundamental, care împiedica examinarea în continuare a fondului, a fost judecătorul Serghei Țurcan în opinia sa separată De ce ceilalalți trei judecători au rămas surzi la aceste argumente, în egală măsură de simple și logice? Răspunsul trebuie căutat probabil în „dulcele” practici de la Curtea de Apel Chișinău, unde jurisprudența anterioară nu are prea mare valoare, iar intima convingere este destul de „flexibilă”.

Cel mai curios este că în Aviz Curtea a constatat acest viciu fundamental, și anume, faptul că i s-a solicitat avizul asupra unui proiect de lege constituțională care conține prevederi introduse după data de 22 ianuarie 2020 și care nu au fost aprobate de Guvern prin hotărâre, fapt care făcea imposibilă examinarea acestei cauze. Mai mult ca atât, Curtea a reținut că, în asemenea circumstanțe, „Guvernul nu a respectat, la inițierea revizuirii Constituției, prevederile articolelor 102 alin. (4) și 141 alin. (1) lit. c) din Constituție” [a se vedea §22 din Aviz].

Cu toate acestea, urmând logica teatrului absurdului, în loc să declare sesizarea inadmisibilă ca fiind lipsită de obiect, contrar oricărei logici și contrar prevederilor constituționale care definesc exact ce este inițiativa de revizuire a Constituției și care sunt subiecții care o pot iniția (Guvernul, prin hotărâre de Guvern, și nu Ministerul Justiției, chiar dacă prin scrisoare semnată de Prim-ministru), Curtea a continuat examinarea așa-numitului “proiect” în fond!

Nu putem exclude că acest lucru se datorează încercării Curții de a acoperi gafa privind depistarea tardivă a circumstanțelor care făceau inadmisibilă sesizarea, și anume, lipsa obiectului sesizării. De unde, și argumentarea exagerat de extensivă a fondului prevederilor “proiectului” Ministerului Justiției, pentru a acoperi această scăpare evidentă.

Diavolul însă se ascunde în detalii. Acum că ne-am lămurit cu (inexistența) obiectul sesizării, haideți să vedem continuarea absurdităților pe fond.

Așa cum prevederile avizate pozitiv nu ridică semne de întrebare, pentru că vizează inițiative mai vechi de sporire a independenței judecătorilor, mă voi referi la obiecțiile Curții, care au blocat promovarea în continuare a modificărilor propuse la Constituție.

În esență, obiecțiile Curții pot fi rezumate la două chestiuni fundamentale, care merită o atenție deosebită: a) mandatul membrilor CSM și b) mecanismul de deblocare în cazul în care Președintele refuză să semneze decretul de numire în funcția de judecător după propunerea repetată a CSM.

a) Încetarea mandatului membrilor CSM non-judecători (din rândul profesorilor titulari de drept)

La acest capitol, constările CCM sunt cele mai interesante și, de fapt, dezleagă misterul pentru ce s-a recurs la aceste acrobații juridice. În esență, critica din Avizul CCM, care a blocat promovarea acestui „proiect” la Parlament, poate fi rezumată la un singur aspect fundamental – componența actuală a CSM.

CSM este Nodul Gordian al Reformei Justiției. După „revoluția ambasadorilor” din vara anului trecut, marea bătălie legată de reforma justiției s-a dat anume pentru CSM. Este lesne de înțeles de ce, având în vedere rolul acestuia în conturarea corpului judecătorilor, în special în contextul mult-discutatului și mult-așteptatului „vetting” al judecătorilor (evaluarea extraordinară, în afara procedurilor existente).

Pentru a ne da seama cât de important este CSM, este suficient să urmărim șirul întâmplărilor din iunie anul trecut, începând cu adoptarea rapidă a declarației de „captivitate”‚ continuând cu desfășurarea pripită a concursului pentru selectarea profesorilor membri ai CSM în pofida apelurilor Comisiei de la Veneția de a suspenda acest proces, apoi adoptarea cu dedicație a modificărilor în lege care au permis instalarea lui A. Pahopol în calitate de membru și chiar în calitate de presedinte interimar al CSM, demisia subită a acestuia, constatarea la fel de subită, după un an și jumătate, de către Consiliul Institutului Național al Justiției a incompatibilității lui D. Musteață.

Toate acestea reflectă, cât se poate de clar, cât de aprigă este lupta grupărilor de interese din justiție, care, iată, a ajuns și la Curtea Constituțională.

Dacă credeți că epopeea ia sfârșit aici, greșiți.

b) Mecanismul de deblocare în cazul în care Președintele refuză să semneze decretul de numire în funcția de judecător după propunerea repetată a CSM

După ce în § 19 al Avizului califică inițiativa de revizuire a Constituției ca fiind inexistentă, CCM reține în § 44 că „[…] inițiativa de revizuire a Constituției referitoare la atribuția Președintelui Republicii de a respinge o singură dată candidatura propusă de Consiliul Superior al Magistraturii corespunde limitelor de revizuire stabilite de articolul 142 din Constituție în măsura în care Constituția va prevedea un mecanism care ar evita crearea unor blocaje instituționale în procedura de numire a judecătorilor,în situația în care Președintele țării refuză numirea judecătorului propus în mod repetat de Consiliul Superior al Magistraturii.

Constatările făcute de Curte la acest capitol sunt destul de curioase, mai ales în contextul în care la 6 august 2020 CCM a decis să-și „reevalueze considerentele și soluția stabilită prin Hotărârea nr. 28 din 17 octombrie 2017”, prin care a anulat mecanismul existent la acea vreme, pentru evitarea unor blocaje instituționale (suspendarea șefului statului și instituirea interimatului funcției în cazul neîndeplinirii deliberate a anumitor obligații constituționale).

Pentru ce să anulezi un mecanism existent la 6 august 2020, ca la distanță de o lună de zile, la 22 septembrie 2020, să impui Parlamentului crearea unui astfel de mecanism? Ce s-a întâmplat în acest interval de timp?

Răspunsul îl găsim mai departe, tot în § 44. În avizul la o inițiativă de revizuire a Constiuției inexistentă (nefiind valabil aprobată), CCM face Parlamentului o propunere! Citez: „[…] De exemplu, Constituția ar putea prevedea ca propunerile repetate ale Consiliului Superior al Magistraturii să intre în vigoare direct, fără intervenția Președintelui Republicii, dacă Președintele nu va emite un decret cu privire la numirea judecătorului în termenul prevăzut de lege”. Am citit la viața mea sute, dacă nu mii de hotărâri judiciare din diferite jurisdicții. Nu-mi amintesc nici un caz, când o Curte Constituțională ar veni cu propuneri pentru Parlament cum să modifice Constituția! În general, nu-mi vine în cap nici un exemplu când o instanță de jurisdicție constituțională a vorbit cu subînțelesuri, operând cu „childuri”.

Mai mult, cum corelează această abordare cu cea din 6 august curent, când aceeași Curte constata că răspunderea politică (constituțională) a Președintelui țării este stabilită deja de articolul 89 din Constituție. Acest articol prevede că Președintele Republicii poate fi suspendat din funcție și demis în cazul săvârșirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției. Curtea considera, la acea vreme, că acest articol este acoperitor pentru toate situațiile în care Președintele refuză deliberat să-și îndeplinească anumite obligații constituționale.

Nu este clar de ce CCM solicită acum Parlamentului o abordare fragmentară a acestei probleme, și nu una sistemică. Prin absurd, ar rezulta că la fiecare articol care prevede o obligație a Președintelui, Parlamentul, pentru a satisface cerințele Curții, ar trebui să prevadă și câte un mecanism distinct de deblocare în cazul unui Președinte care acționează cu rea-credință.

Astfel, în lipsa unei inițiative valabile de revizuire a Constituției, în lipsa unei legi care ar abilita CCM cu astfel de competențe, CCM a impus parlamentului o soluție legislativă cu tot cu limitări. Dacă mâine Parlamentul ar veni la Curte cu un proiect similar, CCM va invoca „precedentul” creat prin acrobație tot de ea, pentru a aviza negativ soluția legiuitorului.

2. Proiectul de modificarea a Constituției a fost avizat prin raportare la legea organică și ... la textul prevederii constituționale pe care o modifică

În procesul avizării proiectelor de modificare a Constituției, prevederile conținute în acestea trebuie raportate la articolul 142 din Constituție. În fond, este un exercițiu relativ simplu, cu atât mai mult că anterior CCM a mai avizat modificări similare fără nici o problemă.

Contrar logicii, neavând probabil argumente în susținerea soluției privind blocarea întreruperii mandatelor actualilor membri ai CSM din rândul profesorilor, Curtea a recurs la raportarea proiectului de modificare a Constituției la legea organică privind CSM și la redacția actuală (!) a textului articolului care se supune modificării.

Astfel, Curtea reține, pe de o parte, că durata mandatului membrilor non-judecători ai Consiliului Superior al Magistraturii este reglementată în Constituție într-un mod strict, că acesta poate fi întrerupt doar în cazuri excepționale, expres prevăzute de lege și că Guvernul propune întreruperea mandatului membrilor Consiliului din rândul profesorilor titulari prin efectul legii. În același timp, în mod total bizar, Curtea conchide că prevederile Legii cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii (!) nu autorizează Parlamentul să înceteze mandatul membrilor Consiliului în contextul modificării condițiilor de alegere [a se vedea § 197 din Aviz], ignorând total faptul că încetarea mandatului membrilor CSM era dictată de o prevedere de rang superior, și anume de o lege de rang constituțional, iar dreptul Parlamentului de a adopta legi constituționale, inclusiv de încetare a mandatului membrilor CSM, este autorizat de însăși Constituția, în calitatea sa de organ reprezentativ suprem al poporului.

Mai mult, Curtea mai face o piruetă, sau mai bine zis, un triplu salt cu dublă întoarcere, și pentru a-și „blinda” argumentarea, constată (atenție!) încălcarea articolului 122 alin. (1) din Constituție, dispozițiile căruia proiectul le modifică! [a se vedea § 199 din Aviz].

3. Testul proporționalității și dreptul de a fi membru al CSM

Curtea consideră că încetarea mandatelor membrilor Consiliului Superior al Magistraturii din rândul profesorilor titulari, din momentul intrării în vigoare a proiectului de lege, reprezintă o măsură disproporționată, contrară Constituției.

Curtea observă că încetarea mandatului, din momentul intrării în vigoare a proiectului de lege, afectează securitatea mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii. CCM mai reține că în Nota informativă (la inițiativa inexistentă de revizuire a Constituției) Guvernul nu a prezentat argumente cu privire la scopul legitim al încetării mandatelor titulari membrilor Consiliului Superior al Magistraturii din rândul profesorilor, din momentul intrării în vigoare a legii.

Spre deosebire de contenciosul administrativ, în contenciosul constituțional guvernul sau parlamentul nu au obligația să aducă nici un argument referitor „la scopul legitim” al modificărilor constituționale. Scopul legitim, la fel ca și testul proporționalității, are relevanță și incidență numai în privința restrângerii unui drept fundamental.

Este aberantă însăși idea de a supune testului de proporționalitate încetarea prin lege constituțională a mandatului de membru al CSM. Testul de proporționalitate poate fi efectuat doar în cazul afectării unor drepturi fundamentale. De când și până unde, dreptul de a fi membru al Consiliului Superior al Magistraturii este un drept fundamental? Nu există un asemenea drept fundamental – de a fi membru al CSM, la fel cum nu a existat nici un drept fundamental de a fi Prim-ministru, Ministru sau Demnitar. Dacă toate aceste piruete nu sunt manifestări ale unei rele-credințe, lucrurile sunt și mai grave, deoarece avem de afacere cu o neînțelegere a sensului cuvintelor folosite.

4. Pot fi întrerupte anumite mandate prin efectul unei legi de rang constituțional?

Curtea a reținut că „încetarea mandatelor membrilor Consiliului Superior al Magistraturii din rândul profesorilor titulari din momentul intrării în vigoare a proiectului de lege reprezintă o măsură disproporționată, care contravine dispozițiilor articolului 122 alin. (1) din Constituție” [a se vedea § 199 din Aviz].

Orice persoană cu elementară cultură juridică ar rămâne cel puțin nedumerită, citind această „concluzie”. În realitate, prin lege constituțională poți întrerupe orice mandat. Există zeci de opinii ale Comisiei de la Veneția care susțin univoc ca până și mandatele magistraților (care beneficiază de garanții constituționale) pot fi întrerupte, în mod excepțional, dacă acest lucru se face prin modificarea Constituției.

Astfel, prin efectul legii poți întrerupe orice mandat, atât timp cât acest lucru se face excepțional și printr-o reglementare de același rang ca și garanțiile mandatului. De altfel, în opinia comună a Comisiei de la Veneția și OSCE/ODIHR privind evaluarea extraordinară a judecătorilor (vetting-ul) în Republica Moldova, ca și în cazul Albaniei sau Ucrainei, a fost expres indicat că mandatele judecătorilor, care se bucură de garanții pe viată, poate fi întrerupt numai printr-o lege de rang constituțional. Așa cum a menționat Comisia de la Veneția în trecut în alte contexte, situațiile critice din domeniul justiției, precum nivelul extrem de ridicat de corupție, pot justifica soluții la fel de radicale, cum ar fi chiar un proces de verificare extraordinară (vetting-ul) a judecătorilor[1].

În cazul de față, mandatul membrilor CSM ar fi fost întrerupt anume prin efectul unei legi de rang constituțional. Resetarea CSM, mai ales după selectarea intempestivă și expeditivă, contrar apelurilor internaționale, a membrilor din rândul profesorilor, a fost principalul punct de divergență semnalat de Comisia de la Veneția în opinia sa privind proiectul de modificare a Constituției referitoare la sistemul judecătoresc.

Parlamentul, dacă are voturi pentru modificarea Constituției, poate în general să anuleze CSM și să creeze un cu totul alt mecanism. Cine poate mai mult, evident că poate și mai puțin. După Avizul CCM din 22 septembrie 2020, ar rezulta ca așa ceva este posibil doar după expirarea mandatului actualilor membri ai CSM.

Membrii CSM din rândul profesorilor titulari au fost numiți în acest an pentru un mandat de 4 ani. Fără reformarea CSM nici o reformă în justiție nu este posibilă. Aceasta înseamnă ca, până la acel moment, starea de lucruri în justiție rămâne conservată. În consecință, grație CCM ne pomenim cu un CSM nereformat, creat pe principii clientelare și controlat politic, care obține întregul control asupra formării puterii judecătorești.

Întrebarea-cheie este dacă, urmând logica CCM, va mai fi posibilă întreruperea mandatelor judecătorilor, având în vedere faptul că Constituția le garantează durata mandatului „pe viață”. Urmând aceeași logică, ar rezulta, spre exemplu, că mandatele judecătorilor supuși procedurii de vetting nu pot fi întrerupte și că vom putea vedea schimbări în sistemul judiciar abia după pensionarea judecătorilor în funcție.

Din analiza de mai sus rezultă destul de clar că acest Aviz este dat cu multă „dedicație”, iar scopul lui este total opus celui enunțat. În spatele aserțiunilor siropoase despre independența și transparența justiției, se ascund grupuri de interese care au controlat justiția în aceste trei decenii de independență și care vor să o controleze în continuare. Sub pretextul nobil al consolidării CCM, de fapt, se urmărește conservarea actualei situații.

5. Avizul nu a întrunit numărul necesar de voturi pentru a fi adoptat

Cel mai bun epilog al acestui text, cred că îl poate constitui polemica virtuală aprinsă dintre actualul ministru al justiției și predecesoarea sa. În timp ce cei doi miniștri se întrec „a cui reformă e mai lungă sau mai scurtă, mai mare sau mai mică” se pare că le-a scăpat un (mic) detaliu: Avizul CCM din 22 septembrie este steril, pentru că nu a întrunit numărul necesar de voturi, și anume 4, așa cum cere articolul 141 alin. (2) din Constituție.

Spuneam la început că voi reveni la articolul 141 din Constituție, alin. (2) al căruia stabilește expres că „Proiectele de legi constituționale vor fi prezentate Parlamentului numai împreună cu avizul Curții Constituționale, adoptat cu votul a cel puțin 4 judecători.” Această reglementare constituțională imperativă presupune că trebuie să existe cel puțin 4 voturi pro pentru adoptarea avizului.

În cazul de față, la examinarea acestei cauze au participat în total 4 judecători (Domnica Manole, Liuba Șova, Serghei Țurcan, Vladimir Țurcan). Judecătorul Serghei Țurcan nu a sprijinit acest proiect, expunând-și argumentele în opinia separată. În consecință, în favoarea Avizului sunt doar trei voturi, așa că toate piruetele și acrobațiile juridice din acest text nu au nici o valoare juridică.

În concluzie, Avizul din 22 septembrie nu doar că a fost emis în privința unui proiect de lege inexistent, abundă de contradicții și inexactități, dar nici nu poate fi considerat ca fiind adoptat. Cam așa stau lucrurile. Uneori este mai bine să nu știi nimic, decât să știi multe lucruri, dar pe jumătate.

Autor: Alexandru Tănase

Anatolie Chirilov