Moartea i-a răpit singura fiică. Nu s-a oprit aici și a mai lovit-o o dată. I-a furat și soțul. Sunt două răni adânci și dureroase, care nu se vor tămădui niciodată. O spune, Valentina Lefter, fostă profesoară, din Dondușeni. Singura alinare, la cei 83 de ani, este nepotul. Ori de câte ori îi trece pragul, ziua devine mai senină. Mai are o salvare: cărțile. Citește aceleași cărți, pe care le-a cumpărat atunci când încă era profesoară și tot timpul înconjurată de elevi, scrie TV8.md.
"Cum să nu mă doară sufletul. Tot neamul meu este în Ucraina".
Mătușa Valentina are 84 de ani. S-a născut în Ucraina, în regiunea Vinița. Părinții își vedeau viitorul acolo, doar au fost trimiși, să muncească, în țara noastră, de puterea de atunci. Deși era clasa a doua, își amintește aievea acele momente.
"-Tata zootehnic, mama sora medicală. Au trimiși după război aici la lucru.
-Câți ani aveți când ați venit?
- Abia am absolvit clasa 2".
În aceste zile, știrile despre războiul din țara sa de baștină o neliniștesc cel mai mult.
„La Sieverodonetk am două surori. Una a murit. Fratele trăiește în Carpați”.
Deși era abia o copilă, fiorii războiului i s-au înfipt în memorie pe viață.
„Eu țin minte războiului din 41 că Ucraina a fost tare atacată. Casa mea părintească e pe strada unde trecea toată armata și nemțească și rusească. Toți au trecut și prin casă noastră eu țin minte tare bine, macar că eram mică, eu sunt din 38. Țin minte până în ziua de azi că tare a trecut prin sufletul fiecărui om”.
”Dureros, strașnic dureros. Țin minte cum veneau nemții, ne luau tot ce aveam de mâncare din casă. Nu ne întrebau, nu ne rugau”.
Chiar dacă prin vene îi curge sânge ucrainean, după atâția ani trăiți la Dondușeni, mătușa Valentina se simte o moldoveancă în adevăratul sens al cuvântului.
"Sunt mai mult moldoveancă decât ucraineancă că traiesc aici atâția ani".
Acum, bătrâna își trăiește bătrânețile în casa pustiită.
"Sotul și fiica m-au lepădat acum 25 de ani. Tare bun soț și tare deșteaptă fiica am avut".
Singura fiică a murit în floarea vârstei, fiind răpusă de cancer. Dar, cum nenorocirea nu vine niciodată singură, moartea i-a mai trecut pragul. De această dată, i-a luat soțul.
„De scârbă după moartea lui fiica, soțul în câteva luni a murit”.
„Iată aici este fotografia...”
Cele două pierderi irecuperabile i-au rupt inima în bucăți. A găsit forță să meargă mai departe datorită nepotului. Și iubirea pentru profesia ei a salvat-o și a încurajat-o să meargă mai departe.
„Rar om veți găsi care nu iubețte copiii. Eu de mică voiam să fiu învățătoare.
-Din foștii elevi, vă mai trece cineva pragul?
-Nu pot să spun că sunt mulți, dar își mai amintesc de mine.”
„În pod am mai multe, cutii întregi. Aici sunt doar câteva. Tare îmi place să citesc”.
„Telefonul asta suna? Da. Vecini mai sună, nepotul din Chișinău. Mai sună rudele din Ucraina.
-Așteptai cu sufeltul la gura sa sune?
-Da, da".
Cât a fost în puteri nu a știut de odihnă, iar acum la bătrânețe are un singur vis.
„O foaie de odihnă aș vrea. Bogății nu îmi trebuie. Nu le voi lua cu mine lumea ceea”.
Totuși, de teama ca o vor lăsa puterile, nu iese din curte. Unica plimbare e prin ogradă. A insistat să ne petreacă pâna la poartă. Iar acolo o aștepta o surpriză.
„-Fără ziare nu este o zi chip de trăit. Tare le iubesc.
-Le citiți cap coadă?
-Da!”
