La aproape 1.000 de kilometri de Polul Nord, în arhipelagul norvegian Svalbard, se află cea mai nordică așezare permanentă din lume: Longyearbyen. Cu puțin peste 2.500 de locuitori, orașul pare, la prima vedere, o comunitate obișnuită — are grădiniță, școală, biserică, oficiu poștal, un restaurant, un muzeu și un singur magazin alimentar. Ceea ce îl deosebește însă de orice altă localitate de pe glob este o regulă rar întâlnită: aici nu se mai fac înmormântări.
Localitatea se întinde pe doar 10 kilometri pătrați, dar a devenit, de-a lungul timpului, un important centru de cercetare științifică și un punct de atracție turistică — în 2016, orașul a primit peste 115.000 de vizitatori, o parte semnificativă sosind cu nave de croazieră.
Motivul pentru care morții nu mai sunt înhumați aici ține însă de un fenomen natural specific regiunii: permafrostul, stratul de sol înghețat permanent care caracterizează solul din Arctica. În condiții normale, un corp îngropat se descompune treptat. La Longyearbyen, temperaturile extreme și solul permanent înghețat împiedică acest proces.
Descoperirea care a dus la interdicție s-a produs la mijlocul secolului trecut. Cercetătorii care au examinat cimitirul local au constatat că trupurile unor victime ale pandemiei de gripă spaniolă din 1918 nu se descompuseseră deloc, chiar și după decenii petrecute sub pământ. Mai mult, țesuturile păstrate ar fi conținut încă urme ale virusului care le provocase moartea. Temerea autorităților a fost că, dacă solul s-ar dezgheța vreodată, agenți patogeni vechi ar putea fi eliberați în mediu, cu riscuri greu de anticipat pentru sănătatea publică.
Ca urmare, prin anii 1950, autoritățile locale au decis să închidă cimitirul pentru noi înmormântări — o măsură care se menține și astăzi. Chiar și depunerea urnelor cu cenușă este descurajată, din cauza riscului ca animalele sălbatice să le disloce din sol.
Contrar unei idei larg răspândite, la Longyearbyen nu există o lege care să interzică propriu-zis moartea sau care să-i pedepsească pe cei care mor în oraș. Ceea ce este interzis este înhumarea în cimitirul local. În practică, persoanele aflate în stadii terminale ale unei boli grave sunt încurajate — și, adesea, obligate din motive medicale — să se mute pe continent, unde există infrastructura medicală necesară pentru îngrijiri paliative și de lungă durată. Spitalul din localitate poate trata urgențe obișnuite, dar nu dispune de resursele necesare pentru cazuri de boli terminale sau traume severe.
Dacă totuși cineva decedează în oraș, corpul este transportat pe continentul norvegian, unde are loc și înmormântarea. Nici nașterile nu sunt încurajate la Longyearbyen, din lipsa unor facilități de maternitate adecvate — o altă consecință a izolării extreme a orașului.
Interdicția privind înmormântările nu este singura particularitate a localității. Autoritățile impun și alte reguli dictate de condițiile de trai dificile și de mediul înconjurător:
- Pisicile sunt interzise în oraș, o măsură menită să protejeze fauna sălbatică locală, în special păsările.
- Cantitatea de alcool pe care o persoană o poate cumpăra lunar este limitată.
- Locuitorii au adesea nevoie de o adresă pe continent, pentru eventualitatea în care ar avea nevoie de îngrijiri medicale pe termen lung.
- Din cauza prezenței frecvente a urșilor polari în zonă, mulți localnici învață să mânuiască o armă atunci când ies din perimetrul construit al orașului.
Un fenomen mai vechi decât pare
Deși cazul Longyearbyen este cel mai cunoscut exemplu de localitate care „interzice" moartea, nu este singurul de acest fel din lume. În ultimele decenii, mai mulți primari din Europa — inclusiv din Franța și Italia — au emis decrete simbolice prin care declarau „ilegală" moartea pe teritoriul lor, ca formă de protest față de lipsa locurilor de înmormântare din cimitirele locale. Spre deosebire de acele gesturi cu rol mai degrabă politic, interdicția de la Longyearbyen are o justificare strict sanitară și rămâne, până astăzi, aplicată riguros.
Povestea orașului arctic rămâne, astfel, un exemplu neobișnuit al modului în care condițiile climatice extreme pot modela nu doar arhitectura sau economia unei comunități, ci și modul în care aceasta se raportează la unul dintre cele mai universale momente ale vieții: moartea.
