Tratamentul tăcerii reprezintă tot o formă de abuz emoțional în relația părinte-copil. Un astfel de comportament pasiv-agresiv reprezintă o pedeaspă mult mai mare decât și-ar putea imagina mulți dintre părinți.
Amenințarea „nu mai vorbesc cu tine” este foarte des întâlnită în rândul părinților, în momentul în care cel mic face ceva greșit. În locul unei comunicări deschise și a unor explicații, adaptate nivelului de înțelegere al celui mic, mulți adulți preferă tăcerea.
Tratamentul tăcerii însă poate fi mai dureros decât orice cuvinte, chiar și decât o palmă. Din mulțimea de sfaturi și informații existente despre creșterea sănătoasă a copiilor, mulți părinți rețin importanța evitării pedepselor fizice. Fiind un comportament evident, corporal, activ, tendința de a lovi pare fi mai ușor gestionabilă, notează Psychologies.
Tăcerea este inamicul invizibil, care distruge din interior, iar efectele rămân vizibile pe termen lung.
Copilul va resimți un profund sentiment de vinovăție. Mesajul „nu vorbesc cu tine“ înseamnă mult mai mult decât o simplă întrerupere a comunicării. Devine echivalentul a „tu nu mai exiști pentru mine“ și este trăit dramatic, aruncându-l pe cel mic într-o stare de disperare.
Tăcerea și suferințele provocate
Sentimentul de a-ți fi negată prezența și existența, sentimentul că ești invizibil, nesemnificativ, abandonat, induc sentimente de vinovăție, frustrare, umilință și frică, ce ulterior se pot transforma în agresivitate.
Mai mult decât atât, tăcerea nu reprezintă deloc o metodă de pedeapsă constructivă, așa cum unii părinți ar tinde să creadă. În orice relație funcțională, comunicarea este cheia. În lipsa ei, cel mic s-ar putea să nu înțeleagă, concret, cu ce anume a greșit. În timp, astfel de pedepse l-ar putea face să devină anxios.
În loc să își dea seama de greșeala sa și, poate, pe viitor, să se îndrepte, copilul va reține în schimb faptul că relația sa cu părintele este una instabilă. Va trăi mereu cu teama că adultul, care ar trebui să îi poarte de grijă și să îl susțină necondiționat, l-ar putea „abandona”. Astfel, i se va înrădăcina o puternică nesiguranță. Din frica de abandon, arunci când va crește, tânărul va dezvolta comportamente toxice și în alte relații personale.
Studiile recente au arătat că a fi ignorat sau exclus activează exact aceleași zone ale creierului care sunt stimulate de durerea fizică.
„Tratamentul tăcerii, chiar dacă este de scurtă durată, activează cortexul cingulat anterior – parte a creierului care detectează durerea fizică. Durerea resimțită este aceeași, indiferent dacă excluderea este determinată de către străini, persoane apropiate sau dușmani”, afirmă psihologul cercetător Kipling Williams, care a studiat ostracizarea timp de douăzeci de ani.
