Astăzi mai avem cu cine face revoluții?

07.04.2009
Eram de ceva timp în Italia. Anul 3 la Universitate. Plecasem din țară cu o dezămăgire totală. Aveam așa o senzație de parcă țara natală mi-a spus următoarele cuvinte: “Andrei Petrovici, de singură nu mai avem nevoie. Vî uvolen. Pleacă. Lasă-ne”.

Erau 8 ani de comunism. Eram îngrădiți cu sîrma ghimpată! Și la propriu și la figurat. Era greu să ieși din țară dar nici chiar ușor să te întorci.
Eram cu toții la culmea disperării! Toți se întrebau “Cum, în acest secol a libertății, să fim ostatici ai nomenclaturii sovietice de nivelul II”? Unica țara din Europa unde-s la putere Comuniștii?

Majoritatea populației dorea schimbare. Vroia un Guvern democratic. O societate liberă și prosperă. Integrare in UE.

A început valul nemulțumirilor generate de violența și încălcarea drepturilor cetățenilor din partea autorităților..

Pe vremea aceea, vecinii noștri Ucraineni, colegi de suferință a ultimelor două decenii, ne-au luat-o înainte cu revoluția.
Noi, ca de obicei, mai tîrziu și oleacă stîngaci în a făptui schimbarea.

Mai pe scurt,
eu nu știu cum s-a început revoluția și cine o gîndito/stîrnito dar vă spun cum am trăit-o eu.

Nu erau smartphone-uri. Telefonul nu era conectat la net. Aveam disponibilitate limitata la internet și ne foloseam doar de pc. Accesam să vedem știrile din Moldova. Ne uitam pe YouTube la clipulețele “jurnaltv” (pe vremea ceea era numai online), aveam un profil pe Facebook dar evident “bătălia politică” era pe odnoklasniki! Scriam mult. Din inimă și patriotism. Eram un fel de ostaș care își apăra țara din cabina unui tanc dotat de un click și o tastatură.
Îmi aduc aminte că în acea perioada scriam scrisori la unele agenții media italiană pentru a atrage atenția cum se încalcă drepturile omului în Moldova. Întilniri în Prato della Valle pentru a susține pe cei de acasă. Era mult patus.

Cînd totul s-a terminat, adică au ales o Guvernare pro Europeană, parcă apăruse o speranță și împlinire. Ziceam, eforturile noastre tuturor, celor din piață, de acasă și din afară țării, au adus roade. Păcat că cineva din noi și-a pierdut viața pentru acest ideal. Dar ne gîndeam că acest sacrificiu ar fi adus benificiu generațiilor următoare...

Ce să mai spunem. Am adus....
1. Aliansu 1,2,3...
2. Acordul de asociere semnat și imediat înghețat;
3. Lupta dintre cei trei vlazi;
4. Răfuiala cu Pldm;
5. Răfuiala cu Pl;
6. Regim Plaha;
7. Guvernul Cozac;
8. Guvernul nemenclaturii sovietice de nivelul II - comuniști/socialiști/funcționari.

Dacă s-o i-ai pe puncte, cind ajungi la nr. 8 îți dai seama că a fost o “farsă” a comuniștilor pentru a liniști apele din 2009.

Astăzi, dacă revoluția nu era o farsă, trebuia să-l vedem pe Voronin în închisoare. O fost și Parlamentar mult timp ghetu om. Acum ne vorbește grațios pe la emisiuni tv. Dl Lupu, cel de 2m, trebuia închis (era președinte de parlament pe 7 Aprilie 2009). Astăzi, Președinte a Curții de Conturi. Mare “Buhalter”, avea să spuie Neaca! Dumnezeu s-o ierte!
Zinaida Greceanaia trebuia închisă. Astăzi Președinte de Parlament. Țurcanu trebuia închis. Astăzi Președintele Curții Constituționale. Dodon trebuia inchis (mafia cărnii, falimentarea a unei fabrici din Calarasi). Astăzi Președinte de țară. Cineva își mai amintește de Ministru Papuc? Tot Ok cu el? Tkaciuc și-o făcut alt partid. Și lista poate continua.

Repet,
noi realizăm că astăzi după 11 ani avem un Guvern compus din funcționărași care o înădușit țara timp de 20 ani (agrari, furnica, rindunica, comuniști, Pd-șt și tot soiul de hemofrodiți doctrinal-politic)?
Îl vedeți pe Diacov Dumitru? Ap iac el îi prototipul nomenclaturii de nivelul II al actualei alianțe de Guvernare. Un fel de gîndac de Colorado care îl tot strochești, și parcă îl scîrligi, da el roade și roade din frunza cartoafei pînă ce o doboară și nu mai dă roadă.

Deci, astăzi suntem acolo unde eram în 2009.
Un Guvern Comunist cu logo-ul schimbat.

Și iaca după așa o analiză ne întoarcem la toate începuturile (vazind că suntem acolo de unde ne-am pornit).
Azi avem cu cine face revoluție?
Nu prea cred.
Și vă explic de ce.
Ia să vedem sloganurile în timp.
Eu am inceput prin 2005 cu Istoria Românilor deranjată de Ostapciuc. Sloganul de atunci era “noua generație viitorul a nației”.
2009 - “Jos Comuniștii”
2015 - “noi suntem poporul” (cel mai stupid slogan).

Cu toții știm că forța majoră a revoluțiilor o constituie foamea, intelectualitatea și studenții.
Foame la noi acum este, dar nu-i colectivă. Astăzi la noi, lipsește vădit cele două clase generatoare de schimbare.
“Noua generație” dezamăgită și plecată peste hotare. Tineretul rămăs acasă, majoritate pare destul de “indiferent” de ce se întîmplă. Intelectualitate este. Care-i pe loc. Care-i în străinătate. Îi interesată în schimbare dar evită implicarea deoarece a fost trasă pe sfoară de clasa politică care printr-un joc murdar au preluat mereu protestele, au mimat reformele ca după aceea să înmîneze puterea inamicului.

Putem vorbi de “revoluție” (în sens de schimbare în bine) cu implicarea intelectualității și a “noii generații” dezamăgite doar dacă pe scena poltică apare o formațiune politică competentă, credibilă și patriotică.

Asta e.

Să comemorăm împreună victimele din 7 aprile 2009.

Vă invit să păstrăm în memoria noastră colectivă aceste secvențe ale istoriei pentru a avea un fundament solid pentru construirea unii viitor cît de cît prosper acasă la noi.

Anatolie Chirilov