Astăzi se împlinesc 85 de ani de la una dintre cele mai dureroase pagini din istoria recentă a Basarabiei: în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, regimul stalinist a declanșat primul și cel mai amplu val de deportări ale populației din Basarabia și nordul Bucovinei, ocupate de Uniunea Sovietică doar un an mai înainte. Pentru mii de familii, ora 2:30 din acea noapte a marcat începutul unui drum al suferinței către Siberia și Kazahstan, de pe care mulți nu s-au mai întors niciodată.
Cum s-a desfășurat operațiunea
Potrivit istoricilor, deportările au fost pregătite minuțios din timp, deciziile administrative care au pus bazele operațiunii fiind luate cu doar câteva zile înainte, la începutul lunii iunie 1941. În noaptea operațiunii, echipe formate din militari înarmați și ofițeri NKVD băteau la porțile gospodăriilor în plină noapte, oferind familiilor doar câteva minute pentru a-și strânge lucrurile, fără să li se explice unde sunt duse sau pentru cât timp.
Deportările au vizat în mod special ceea ce istoricii numesc „coloana vertebrală” a societății basarabene: primari, preoți, învățători, ofițeri, polițiști, intelectuali și oamenii cu stare materială mai bună, considerați „chiaburi” sau acuzați de colaborare cu administrația românească interbelică. Listele cu persoanele care urmau să fie ridicate au fost întocmite în mare parte pe baza unor delațiuni și a rapoartelor secrete ale NKVD.
Transportul s-a făcut cu vagoane de vite, în condiții inumane, drumul către regiunile îndepărtate ale Siberiei și Kazahstanului durând, în multe cazuri, până la trei săptămâni, în plină vară, cu rații minime de hrană și apă.
Cifrele tragediei
Conform datelor de arhivă citate de instituții de cercetare a perioadei comuniste, în acea singură noapte au fost ridicate din casele lor aproape 30.000 de persoane din Basarabia și nordul Bucovinei, dintre care o parte au fost arestate, iar restul deportate direct în lagăre și colonii de muncă forțată. Pentru operațiune au fost mobilizate peste o mie de vagoane de marfă, doar pe teritoriul Basarabiei.
Acest prim val a fost urmat de altele două, la fel de tragice. Pe 6-7 iulie 1949 a avut loc cel de-al doilea și cel mai numeros val, cunoscut drept Operațiunea „Sud”, în urma căreia au fost deportate peste 35.000 de persoane, aproximativ 11.300 de familii, dintre care majoritatea femei și copii. Un al treilea val, în aprilie 1951, a vizat în special membri ai cultelor religioase neoprotestante.
Per total, în perioada represiunilor staliniste din 1940-1953, istoricii estimează că românii din Basarabia și Bucovina de Nord au constituit unul dintre cele mai numeroase grupuri etnice deportate în Siberia și Kazahstan, cifrele totale ridicându-se la zeci de mii de familii, cu pierderi umane care, potrivit mărturiilor supraviețuitorilor, au depășit în multe cazuri jumătate din numărul deportaților, în special în primii ani de exil.
Memoria deportărilor, marcată oficial la Chișinău
În Republica Moldova, ziua de 13 iunie este recunoscută oficial ca zi de comemorare a victimelor regimului totalitar comunist, fiind însoțită tradițional de coborârea drapelului de stat în bernă pe clădirile instituțiilor publice și de organizarea unor manifestări de comemorare la nivel național.
Punctul central al comemorărilor de la Chișinău este, de regulă, Monumentul victimelor deportărilor, cunoscut popular drept „Trenul durerii”, amplasat în scuarul din fața Gării feroviare din capitală – locul de unde, în 1941 și în anii care au urmat, mii de oameni au fost luați cu forța și trimiși spre est. La acest monument se depun coroane de flori, se aprind lumânări și se citesc nume ale familiilor deportate, în prezența unor reprezentanți ai autorităților, ai comunităților religioase și, atât cât mai există, ai foștilor deportați sau ai descendenților acestora.
O rană care nu s-a vindecat
Pentru istoricii și organizațiile care se ocupă de recuperarea memoriei victimelor comunismului, deportările din iunie 1941 nu reprezintă doar un episod tragic izolat, ci debutul unei politici sistematice de epurare etnică și de distrugere a elitelor locale, menită să înlăture orice rezistență față de colectivizare și sovietizarea Basarabiei.
Opt decenii și jumătate mai târziu, mărturiile celor care au supraviețuit drumului spre Siberia și Kazahstan rămân printre puținele documente vii ale acelei perioade. Numărul foștilor deportați aflați încă în viață este în continuă scădere, motiv pentru care organizațiile de profil și instituțiile statului insistă asupra importanței colectării și păstrării acestor mărturii, pentru ca memoria celor peste 30.000 de oameni ridicați din casele lor în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 să nu se stingă odată cu ultimii martori.
